[Puterea sufletului ]
Acasă » 2015 » Ianuarie » 27 » Nu e prima dată când spun asta...
6:12 PM
Nu e prima dată când spun asta...

Sunt foarte puţini oamenii care pot să spună că mă cunosc. Şi ţin să accentuez pe foarte. Sunt foarte puţini cei cărora le-am mărturisit ceva mai mult... cei în faţa cărora mi-am spus motivul pentru care am fost tristă atunci când s-a întâmplat. Nu pot să mă deschid în faţa oricui. Nu pot, poate că uneori vreau, dar ceva din mine nu mă lasă. Dar dacă vine vorba să ascult eu pe altul, imediat o fac.
Mi-am dat seama în timp că eu mai mult am ascultat decât am spus. Nu reuşesc să-mi explic de ce, dar aşa am făcut. Şi fac încă.
Cu toate că dacă ar fi să încep să povestesc, poate că unii ar rămâne uimiţi şi poate că aşa ar înţelege motivele tăcerii mele. Nu tac din plăcere. Tac din neputinţă. Sună dur? Este! Cred că singurul mod prin care „vorbesc” despre anumite lucruri este acesta: scriind.
Poate că sunt oameni care cred că nu vreau să-i cunosc şi să-i primesc în viaţa mea. Nu este aşa. Cred că cine a făcut un pas către mine a văzut că nu mă întorc cu spatele. Niciodată nu voi întoarce spatele cuiva care vrea să vorbească cu mine.
De la un timp însă am aşteptat să vină oamenii la mine, să nu mă mai duc eu la ei.
Unii au venit, alţii s-au oprit crezând că nu vreau eu să-i primesc.
Poarta sufletului meu este deschisă pentru cine vrea să intre. Chiar este. Şi poate că dacă cei din jur ar fi mai atenţi, ar observa că nu e niciun lacăt la intrare aşa cum cred ei.
Lacătul este la încredere. Da, la încredere. Şi e al naibii de greu să-l descui... Şi faptul că e închis mă face să fiu şi eu. Şi sper ca într-o zi cineva să reuşească să-l deschidă definitiv şi după să-l arunce cu tot cu cheie.
Este greu să-ţi dai seama de cum este un om dacă nu îţi spune, dacă nu-ţi povesteşte, dacă nu ţi se destăinuie, dacă nu se exteriorizează. Ştiu că este. Cu toate astea, unii au trecut peste bariera asta. Şi-au pătruns dincolo de lacăt. Şi-au văzut mai mult. Au văzut ce trebuia. Şi n-au plecat. Au rămas. Şi sunt acolo şi azi.
Oamenii care au intrat în viaţa mea şi care mi-au inspirat o încredere ceva mai mare, ştiu cum sunt. Ceea ce nu ştiu nici ei, nici alţii este povestea din spatele a ceea ce sunt. Pentru că niciun om nu ajunge să fie într-un anume fel din întâmplare.
Şi asta îmi doresc... să reuşesc să scot acea poveste la iveală. Nu că ar fi cine ştie ce întâmplări acolo, să nu creadă cineva că ascund secrete tenebroase că nu-i aşa.
Este doar o parte din viaţa mea care mă sensibilizeaă şi mă face să am această frică de a mă încrede în totalitate în oameni. Ei în schimb se pot încrede fără nicio frică în mine. Iar dacă vreodată îi voi dezamăgi sau o vor face ei în privinţa mea, tot ceea ce mi-au mărturisit cândva va rămâne în mine, nu voi păta amintirea niciunei relaţii de prietenie sau de orice ar fi ea.
Încerc pe cât posibil să ofer o vorbă bună sau să redau un zâmbet cuiva care are nevoie, dar eu nu cer acest lucru. Din motivele de mai sus. Nu e uşor să fii astfel, însă chiar şi aşa am reuşit să fiu omul care sunt azi. Şi dacă nu pun la socoteală partea cu teama, eu zic că nu sunt rău deloc. Şi poate că voi fi chiar mai bine de atât.
Nu aştept compătimiri, nu vreau să stea nimeni să se gândească oare ce-oi avea. Nu. Dacă am scris, am făcut-o pentru mine. Atât! Să zicem că... e ca un prim pas către mai bine.
Şi nu vreau să spună cineva că sufăr de te miri ce. Că nu-i aşa, sunt un om normal, care tot ce vrea e să depăşească o etapă; sunt oameni care chiar au parte de necazuri, aşadar, starea mea e mică în comparaţie cu ce trăiesc alţii.

Vizualizări: 172 | Adăugat de: LoreAndree@ | Rating: 5.0/1
Total comentarii : 0
avatar